DE CE O SOCIETATE BAZATA PE CUNOASTERE?

Discuţiile la nivel european vizând politicile de coeziune economică şi socială (Strategia Lisabona, 2000) acordă universităţilor un rol tot mai important în realizarea legăturii între pregătirea profesională a persoanelor şi cerinţele de pe piaţa locurilor de muncă.

1. Ce este Strategia de la Lisabona?

Acum 30 de ani, în domeniul educaţiei şi formării a apărut primul program european de cooperare (februarie 1976), care a fost urmat de programele Comett, Erasmus, Petra, Lingua, Force şi Tempus. Tratatul de la Maastricht a recunoscut educaţiei rolul avut în consolidarea integrării, rol care urma să fie confirmat de Strategia Lisabona.

Declaratia de la Lisabona reprezintă un acord al guvernelor europene, reunite cu ocazia Consiliului European din martie 2000 (ţinut la Lisabona), menit să coerentizeze politicile economice şi sociale la nivel european, ca raspuns la provocările globalizării şi a societăţii informaţionale. La această reuniune s-a stabilit că: “in anii 2010-2020, Europa va deveni regiunea cu cea mai competitivă economie la nivel mondial” (actualmente existând decalaje importante între UE şi SUA-Japonia).

Cu alte cuvinte, UE şi-a stabilit ca obiectiv strategic să devină cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare coeziune socială.

În 2002, Consiliul European a subliniat faptul că educaţia reprezintă baza modelului social european şi că sistemele de educaţie din Europa trebuie să devină „repere mondiale de calitate” până în anul 2010.

2. Care este legatura intre educatie si cresterea economica?

În 1973, Daniel Bell afirma că rolul de motor al schimbării către o “noua ordine tehno-economică” o vor juca informaţia şi cunoaşterea, susţinând astfel modelul modern neo-clasic al economiilor ca sisteme adaptabile şi dinamice 1 .

Fig. 3: Schemă comparativă între economia tradiţională şi noua economie 2

În procesul de creştere economică reagăsim doi indicatori: cantitatea şi calitatea muncii. Astfel, în anii ’80 apare noua teorie a creşterii economice, a lui Paul Romer 3 3 şi Robert Lucas care porneşte de la premisa că o acumulare de capital implică cel mai adesea o acumulare de cunoştinţe.

Deci, creşterea economică în societăţile contemporane este condiţionată şi de educaţia populaţiei. Astfel “capitalul uman” 4 devine la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi precum resursele naturale sau capitalul fizic. Mai mult, el este, teoretic, nelimitat, iar omul îşi poate depăşi prin progres limitele devenind un factor principal în realizarea dezvoltării economice şi sociale durabile.

Teoriile economice asupra “capitalului uman” înaintate de Theodor W. Schultz (1961) sau Gary S. Becker (1962) susţineau că îmbunătăţirea componentelor umane ale productivităţii poate fi generată prin creşterea resurselor financiare alocate învăţământului.

În 1989, de exemplu, 80% din bunăstarea ţărilor dezvoltate “s-a asigurat pe baza contribuţiei capitalului uman, în sensul că 80% din venitul real obţinut s-a datorat investiţiilor în oameni (...) constatându-se că o distribuţie inegală (a educaţiei în societate) tinde să aibă un impact negativ, în cele mai mutle ţări, asupra venitului per capita”. 5

Una din funcţiile educaţiei devine astfel contribuţia pe care o aduce la dezvoltarea capitalului uman.  În anii ’60 s-a constatat o inadaptare puternică a şcolii la viaţa reală şi problemele societăţii, cunoscută sub numele de “Criza mondială a educaţiei”. Philip Coombs constata în acest sens că există un set de decalaje funcţionale între educaţie şi celelalte subsisteme ale societăţii:
• în raport cu educaţia de calitate se constată că oferta este prea mică şi cererea este prea mare;
• necesităţile sociale de calitate a resurselor umane nu sunt satisfăcute de produsul educaţional;
• metodele şi programele educaţionale nu sunt adaptate nevoilor societăţii;
• dinamismul societăţii actuale vs inerţia structurilor organizatorice ale sistemelor de învăţământ.

Globalizarea şi creşterea competitivităţii, dereglarea structurală a pieţei muncii sau procesele de tranziţie socială din diferite state ale lumii, au amplificat aceste decalaje funcţionale dintre educaţie şi celelalte sectoare sociale generând noi şi noi provocări pentru educaţia contemporană. Aceasta însă menţine limitele şi contradicţiile tradiţionale, generând pattern-uri deficitare ale resurselor umane, reprimate, conformiste şi non-autonome.

3. Care este legatura intre educatie si “dezvoltarea durabila”?

Un alt aspect ce trebuie luat în calcul când vorbim despre educaţie şi relaţia ei cu societatea, este “dezvoltarea durabilă” definită în raportul Comisiei Brutland din 1987 drept un proces menit “să satisfacă nevoile prezentului, fără să compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Cu alte cuvinte ea presupune “asigurarea unei calităţi superioare a vieţii, atât în prezent, cât şi pentru generaţiile viitoare” (Strategia pentru dezvoltarea durabilă a Guvernului Marii Britanii, iulie 1999).

La nivelul societăţilor contemportane s-a constatat apariţia unui fenomen denumit “decalajul uman” prin care înţelegem o creştere mult mai mare a complexităţii problemelor cu care se confruntă omenirea în raport cu capacitatea noastră de a le face faţa. Soluţia identificată de cercetători pentru acesta o reprezintă “învăţarea societală” conform căreia în procesul de învăţare nu mai intra doar indivizii ci şi grupuri, societăţi, dezvoltându-se astfel noi metodologii, abilităţi, atitudini şi valori pentru a face faţa dinamismului lumii noi.

În concluzie, viitorul depinde în special de creşterea capacităţii de înţelegere şi acţiune umană, dependente la rândul lor de sistemul educaţional care trebuie să adopte o nouă atitudine faţă de cunoaştere, faţă de dezvoltate, faţă de viaţă şi să pună accentul pe participare si iniţiativă în rezolvarea problemelor reale, concrete, ale societăţii.

“Educaţia trebuie recunoscută ca procesul prin care oamenii şi societăţile umane pot să-şi atingă potenţialul maxim. Educaţia este esenţială pentru promovarea dezvoltării durabile şi îmbunătăţirea capacităţii oamenilor de a rezolva problemele de mediu şi dezvoltare […] Educaţia este … drumul către egalitatea şanselor, către o democraţie sănătoasă şi echitabilă, către o economie productivă şi o dezvoltare durabilă”. (Agenda 21, Earth Summit, 1992)

Să nu uitam că înfrângerea în cel de-al doilea raboi mondial a determinat Japonia să ia totul de la capăt, într-un alt mod devenind în mai puţin de două decenii o ţară modernă, cu o economie de piaţa funcţională, cu o cercetare tehnologică la vârf, o democraţie stabilă. În legătură cu aceasta trebuie menţionat că tot ea a devenit prima ţară care a realizat ceea ce se numeşte “educaţie permanentă”.

4. Ce este economia bazata pe cunoastere?

Noua economie, bazată pe cunoaştere, a modificat astfel regulile dezvoltării economice durabile în aşa măsură încât “societăţile sau regiunile pot să treacă de la societăţi agrariene către o economie a cunoaşterii, fără a mai fi absolut necesară parcurgerea aceloraşi etape cu cele din era vechiului stil de industrializare”. 6

Cu alte cuvinte acum este posibil pentru statele din Europa de Est să realizeze o integrare din mers, o diminuare a decalajelor faţă de nivelul mediu de dezvoltare a ţărilor membre UE. România a înregistrat în permanenţă un astfel de decalaj, nereuşind însă depăşirea lui până în prezent de aceea se impune o racordarea la principiile si mecanismele economiei bazate pe cunoaştere.

“Societatea cunoaşterii este scop şi context al dezvoltării contemportane, deoarece cunoaşterea este singura resursă care creşte odată cu utilizarea, competitivitatea este dependentă de cantitatea şi calitatea cunoaşterii utilizate iar profitabilitatea oricărei întreprinderi poate creşte mai ales în funcţie de investiţiile în producerea de cunoaştere (capital intelectual) decât în achiziţionarea de cât mai multe active fizice.” 7